Într-o zi eram o ploșniță de pădure. Nu știu cum am ajuns pe spatele unui bărbat. Avea un tricou alb și se agita foarte tare în mers. În partea lui stângă se afla o femeie care vorbea fără întrerupere. Nu respira. Îi explica ce avea el să spună când ajung în fața inspectorului din clădirea spre care se îndreptau atât de grăbiți. Vroiam să scap de acolo, din balansul ăla ce-mi dădea dureri de cap. Să ajung înapoi în natură, dar cum să sar, că-mi erau moi picioarele de frică. Ea. Ea era soluția. Deseori rămânea puțin în urma lui, că avea picioarele mai scurte decât ale lui, dar nu vedea că eu mă aflu acolo. Strigam cât mă duceau puterile „femeie mă vezi? dă-mă jos, femeie, că-ți rămân recunoscătoare toată viața. Am să mă rog pentru tine câte clipe voi mai avea.” Nimic. Ea nu vedea, nu auzea și gata. Au intrat. Lumina a devenit obscură, holurile lungi și interminabile și brusc, am căzut. „Auuu!” Mă dor toate alea. Și ce e atât de rece pe spinarea mea. Sunt cu picioarele în sus. Mă zbat. Pfff., să mă întoarcă cineva. O femeie. Uite o femeie. M-a văzut. Se îndreaptă cu o bucată de hârtie spre mine. Ce vrea să facă oare? M-a sucit, a trecut. O, nu! Am căzut din nou pe spate. Vin alți doi oameni din partea opusă și sunt tare grăbiți. „Aoleu, nu mă călca, nu mă călca, mai la dreapta și tu mai la stânga!” Gata. Au trecut. Ce spaimă am tras. Am amețit de atâta învârtitură pe carapace. Ce mai carusel și ce podea rece! Uite vine înapoi femeia cu hârtia. O scoate din nou. „Mulțumesc! Mulțumesc!” M-a întors. M-a întors. Ce bine e. Unde mă aflu? Cum ies de aici? Doamne! nu-i așa că asta niciodată nu se mai sfârșește!?
Eu nu știu cum ești tu, dar eu când văd o ploșniță de pădure, mă uit atent la ea și mă gândesc cum se simte ea acolo, ce aș face eu în locul ei, cum a ajuns în situația aceea și cum naiba iese de acolo sau dacă mai iese vreodată la liman, dacă pot să fac ceva pentru ea sau nu, apoi s-ar putea să scriu despre asta sau nu. Oricum fac câteva scenarii în capul meu, că altfel n-aș fi eu. Vezi!? De asta spun să-mi dai pace, că oricât te-ai strădui să mă-nțelegi n-ai să poți. Și a! Încă ceva. Când te gândești că sunt un om minunat, mai adaugă și că nu salvez ploșnițele, că le las acolo unde sunt, cel mult le alin puțin suferința punându-le la loc pe picioare…
Am 32 de ani, mă numesc Jan și duc o viață normală. Astăzi însă, m-am trezit cu amintirea unui vis interesant. Se făcea că am fost în oraș cu tot felul de treburi de rezolvat. Acum ce să zic, că asta cam fac și în viața reală, doar că în vis se făcea că am o ploșniță de pădure pe spate. Eram îmbrăcat într-un tricou alb și lângă mine nevastă-mea mă școla. Nu îmi amintesc ce îmi tot spunea, dar părea insistentă și eu deja la supraplin. Acum nu asta e ideea, ci faptul că ploșnița asta era cumva în capul meu și tot încerca să-mi transmită dorința ei de a fi dată jos de pe chestia ce o legăna mult prea tare. Am tot încercat în timpul visului să alung gândul, dar nu a fost chip. Acum mă uit în agendă și avem programată o întâlnire la … ia te uită, că exact pe strada aceasta se întâmpla chestia cu ploșnița din vis. Hm. Să-i spun Tinei să fie atentă la spatele meu pe drum sau să nu-i spun nimic? O zice că nu-s pe treaba mea?
– Tina! Ce faci? Unde te duci?
– Jan, ai răbdare, că mă întorc repede, dar am văzut… .
– Tina, ce ai pe hârtia aceea? Nu se poate! O ploșniță de pădure?
– Era pe hol, pe jos, trecusem pe lângă ea. N-o puteam lăsa pe holul acela cu ferestre de fentă. Ce șansă mai avea să ajungă în natură? Deschide-mi ușa, te rog.
Ia te uită ce nebuni, își spuse femeia de la informații privind mirată la hârtia purtată cu grijă de femeia ce intrase nu de multă vreme în instituție. Au început să ne curețe și clădirea de insecte acum.
Cosmina Duba, 24.06.2018
qosmica 