Ploșnița de pădure

Într-o zi eram o ploșniță de pădure. Nu știu cum am ajuns pe spatele unui bărbat. Avea un tricou alb și se agita foarte tare în mers. În partea lui stângă se afla o femeie care vorbea fără întrerupere. Nu respira. Îi explica ce avea el să spună când ajung în fața inspectorului din clădirea spre care se îndreptau atât de grăbiți. Vroiam să scap de acolo, din balansul ăla ce-mi dădea dureri de cap. Să ajung înapoi în natură, dar cum să sar, că-mi erau moi picioarele de frică. Ea. Ea era soluția. Deseori rămânea puțin în urma lui, că avea picioarele mai scurte decât ale lui, dar nu vedea că eu mă aflu acolo. Strigam cât mă duceau puterile „femeie mă vezi? dă-mă jos, femeie, că-ți rămân recunoscătoare toată viața. Am să mă rog pentru tine câte clipe voi mai avea.” Nimic. Ea nu vedea, nu auzea și gata. Au intrat. Lumina a devenit obscură, holurile lungi și interminabile și brusc, am căzut. „Auuu!” Mă dor toate alea. Și ce e atât de rece pe spinarea mea. Sunt cu picioarele în sus. Mă zbat. Pfff., să mă întoarcă cineva. O femeie. Uite o femeie. M-a văzut. Se îndreaptă cu o bucată de hârtie spre mine. Ce vrea să facă oare? M-a sucit, a trecut. O, nu! Am căzut din nou pe spate. Vin alți doi oameni din partea opusă și sunt tare grăbiți. „Aoleu, nu mă călca, nu mă călca, mai la dreapta și tu mai la stânga!” Gata. Au trecut. Ce spaimă am tras. Am amețit de atâta învârtitură pe carapace. Ce mai carusel și ce podea rece! Uite vine înapoi femeia cu hârtia. O scoate din nou. „Mulțumesc! Mulțumesc!” M-a întors. M-a întors. Ce bine e. Unde mă aflu? Cum ies de aici? Doamne! nu-i așa că asta niciodată nu se mai sfârșește!?